Relatia dintre drept si morala

5,787 vizualizari

January 13, 2011 de  
in Teorie

Se prezinta o analiza stiintifica pe marginea relatiei dintre sistemul de drept si conceptul de morala extrapolat fiind din stiinta eticii.

Acest material poate sta drept baza informationala pentru eseuri de seminarii, continuarea unui Master ori pentru alte aplicatii de gen…. Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor si mentalitatilor, principiilor, normelor si preceptelor, valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ si colectivitate si care se manifesta in fapte si actiuni, in modul de comportare. Morala reprezinta un etalon social continut de etica si nu viceversa. Sfera conceptului de morala cuprinde constiinta morala (convingeri, conceptii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale si relatii morale; acestea din urma se obiectiveaza in fapte si actiuni eficiente social. Atat faptele morale, cat si atitudinile sau normele se apreciaza plecand de la categoriile fundamentale ale eticii ca stiinta a moralei: binele si raul, datoria, responsabilitatea s.a.m.d.

Normele de morala implica un model al conduitei necesare, cat si sanctiunile cu caracter moral in caz de nerespectare a exigentelor valorice ale modelului. Sanctiunile se diferentiaza dupa faptul daca sunt reactia mediului social la comportamentul imoral sau a cugetului moral al subiectului care constientizeaza vinovatia sa. Mediul social sanctioneaza prin oprobiul public, prin dispret etc., iar subiectul vinovat, constient de fapta sa, se autopedepseste prin mustrari de cuget, prin pareri de rau. Pentru normele morale, constrangerea fizica se aplica numai cu rol de adaos la sanctiunea propriu-zis morala a opiniei publice si doar in cazurile in care respectiva fapta imorala este interzisa si de normele de drept.

Interactiunea complexa dintre morala si drept a preocupat gandirea juridica inca din Antichitate. Legiuirile cele mai vechi invoca expres principiile morale, lasand chiar impresia identitatii lor cu regulile juridice. Faptul ca atare nu denota un neajuns teoretic (care poate fi reprosat, eventual, cunoasterii juridice ulterioare, in situatia in care confunda dreptul cu morala), ci situatia caracteristica stadiului initial al dreptului, aflat in relatie sincretica (de nediferentiere) cu morala. De pilda, regele Hammurabi centra codul sau pe “normele juridice de echitate”, daruite poporului “pentru a calauzi cu dreptate pe cei asupriti”; ansamblul indatoririlor concrete care revin persoanei pentru implinirea virtutii reprezinta in dreptul traditional hindus dharma; principiul lui “li”, in dreptul traditional chinez, constituie comandamentul moral, caruia i se atribuie intaietate asupra lui “fa” – comandamentul juridic.

Pentru grecii antici, etica (de la ethos = morav, obicei, caracter), ca parte a conceptiei filosofice, are a defini notiunea de bine, cu corelativele datorie, virtute, fericire etc., care, cum se observa, apartin intr-o masura data si dreptului. Ei aveau o viziune etica asupra dreptului; desi dreptatea era dedusa din conformarea la lege, legea insasi era extrasa din principiul moral al echitatii.
Spiritul practic roman, atasat regulilor traditionale, aseza, de asemenea, dreptul sub semnul moralei. Pentru Cicero, dreptul nu deriva din vointa cuiva, ci de la natura; justitia e naturala si, ca atare, imuabila si necesara.

Daca dreptul a fost, in conceptia anticilor, topit in etica (intrucat el s-a originat in morala), in Evul Mediu i s-a atribuit un statut prioritar fata de etica. Astfel, ideologia religioasa, dominanta, deducea din vointa divina insasi natura dreptului ca vointa divina revelata omului. “Lex humana” este legea facuta de oameni dupa poruncile sfinte, incat ea trebuie respectata nu prin continutul ei concret, ci prin natura vointei ce comunica oamenilor. Pe aceasta baza, conditia moralei se legitima ea insasi in drept. Morala lua forma unor dispozitii de factura universala si eterna.
Urmare a deplasarii de accent realizate de filosofia si cultura Renasterii, prin care valorilor umane li se restituie, pe un plan mai complex, grandoarea si indreptatirea axiologica proprii Antichitatii, in Epoca moderna se produce o reactie puternica la conceptia dogmatica. Pentru Hugo Grotius (“De jure belli ac pacis” – 1625), dreptul rezida in natura rationala a omului. Salbaticia razboiului, jaful si cruzimea care il insotesc nu pot fi inlaturate decat prin adeziunea tuturor la un fond de principii ale dreptului, universal valabile.

El formuleaza patru astfel de principii: respectarea angajamentelor asumate; respectarea a tot ce este al altuia (bunuri, viata sa, cinstea etc.); repararea pagubelor pricinuite cuiva; pedepse echitabile pentru infractori. Asa cum se observa, conceptia lui Hugo Grotius probeaza puternica penetrare a principiilor morale in majoritatea materiilor dreptului.

Progresul cunoasterii in domeniul juridic a facut sa nu se intarzie sesizarea diferentelor reale dintre drept si morala. Astfel, Christian Thomasius (“Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu communi deducta” – 1705) distingea intre misiunea dreptului, constand in asigurarea raporturilor exterioare dintre oameni prin reglementari ce formeaza obligatii perfecte, sanctionabile, si misiunea moralei, legata de viata interioara a constiintei si care formuleaza obligatii imperfecte, negarantate. Aceasta teza, care si-a pastrat autoritatea pana in secolul nostru, a fost apreciata ca “adevarata distinctie dintre drept si morala”. Daca in morala, prin alegerea efectuata, se confrunta o actiune cu alta a aceluiasi subiect, in drept se confrunta actiuni diferite ale unor subiecti diferiti. De aceea, morala ar fi unilaterala, iar dreptul, bilateral.

Desigur, nu putem gandi sintagma “viata interioara” fara sa o legam prioritar de morala si de constiinta morala. In actul moral norma si valoarea morala, sociale prin natura lor, nu se impun individului ca un dat exterior, ci sunt asimilate si interiorizate in forma moralitatii; subiectul moral se raporteaza creator la normativitatea morala. Totodata, nici dreptul nu eludeaza viata interioara; in materie penala ori civila, argumentarile din practica judiciara relative la elementul intentional, la viciile de consimtamant ori buna sau reauacredinta nu ar dobandi semnificatie reala daca nu ar pleca de la conceptul de “viata interioara”, de constiinta. Raspunderea juridica nu poate opera dincolo de intemeierea subiectuala a actiunii. Este adevarat insa ca, in timp ce dreptul pleaca de la ideea raspunderii constituite, morala se preocupa de constituirea (interioara) a raspunderii, de ansamblul determinarilor subiectuale care conduc la nasterea constiintei de sine morale in acest “cosmos al subiectivitatii” care este omul.
Atat dreptul, cat si morala sunt discipline normative; ele orienteaza si reglementeaza comportamentul uman. Dreptul mizeaza pe reglementarea institutionala, spre deosebire de morala, careia ii este specifica reglementarea neinstitutionala, daca enunturile juridice sunt elaborate de anumite organe de stat, cu respectarea anumitor proceduri ce confera normei de drept o conditie formala prin care ea se recunoaste, norma morala se prefigureaza spontan si neformal, deci neinstitutionalizat, in procesul convietuirii sociale.

Sfera moralei este mai cuprinzatoare decat aceea a dreptului, intrucat normeaza comportarea oamenilor in cele mai diverse relatii sociale. De aici nu trebuie sa rezulte ca toate normele de drept ar fi incluse in sfera moralei. Normele procesuale civile si penale, numeroase alte norme juridice cu caracter tehnic-organizatoric nu cuprind in sine, nemijlocit, si o apreciere de ordin moral. Dar daca exigentele morale nu-si gasesc in toate cazurile corespondentul normativ in regulile de drept, nu rezulta de aici ca normele juridice cu caracter tehnic nu ar avea, implicit, in subsidiar, o semnificatie si o finalitate care, daca nu sunt de esenta morala propiu-zisa, sa nu fie, in ultima instanta, concordante, prin fucntia lor sociala, de utilitate publica, cu aspiratiile si normele morale. De buna seama, se intalnesc situatii in care unele norme de drept sunt in dezacord cu principiile moralei, dar acest dezacord poarta asupra unei anumite morale, cu care un anumit drept nu mai rezoneaza istoric-evolutiv. Astfel, normativitatea juridica este o parte a normativitatii sociale, care implica, intre altele, si normativitatea morala. Oricate disfunctii ori contradictii ar fi intre aceste doua elemente ale normativitatii sociale, ele, ca parti integrante ale sistemului global al normativitatii sociale, nu pot sa nu aiba aceeasi esenta ca totalitatea organica din care fac parte. De aceea, problema respectarii sau incalcarii dreptului nu poate sa ramana indiferenta moralei.

De regula, forta coercitiva a statului nu garanteaza respectarea normelor morale; pe acest teren actioneaza alti factori, cu eficienta specifica: opinia publica, nivelul de cultura si civilizatie si, nu in ultimul rand, constiinta umana.

Un sistem de drept cuprinde atat norme rigid construite dupa modelul da – nu, care nu permit actiunilor umane interpretari privind sensul si modul lor de aplicare, cat si norme care se sprijina pe criterii deschise spre normativitatea sociala, fluenta si neformala, in care justul, legalul, licitul se configureaza pe motivatii mai mult de factura etica. Pentru al doilea caz, enunturile juridice se impregneaza etic, desi ele nu-si modifica structura rationamentului si nici nu afecteaza adevarul juridic al solutiei adoptate. Aceasta perspectiva de intelegere a raportului, valoric si functional, dintre drept si morala impune delimitarea critic-necesara fata de viziunea pozitivista si tehnicista in arealul dreptului, care atribuie factorului moral un rol subsidiar, limitand astfel sansele dreptului de a se intalni cu valorile generale, consacrate moral, si de a le transforma in valori juridice autentice, recunoscute ca atare.

Autor: Copernic

Cuvinte populare:

Trimiteti comentariul...

Trimiteti parerea...
daca doriti sa fie afisata o imagine in dreptul comentariului luati-va un gravatar!

Get Adobe Flash player