Intr-o durere plicticosa
A golului ce ma-nconjoara
Privesc cum viata ca o coasa
Reteaza zilele ce incet zboara
Merg inainte printr-un tren
Astept sa se intample ceva
Arept de-o viata d-un etern
Si sper la viata altcuiva.
Sunt plictisit din cale-afara
Dar pregatit pentru orice
Am asteptat intreaga vara
Si sincer vreau sa stiu de ce?
Raspunsuri…nu am gasit niciunul.
Dar intrebari am mii si mii.
Privesc cum ceilalti reprezinta bunul
Si intrebari adun in fiecare zi.
Eu reprezint o ceata slaba,
Eu sunt un tot sau poate un nimic
Timpul se misca ca o baba,
Si in fata lui ma simt asa de mic.
Privesc la tren, la ale lui vagoane
Ce zile sunt din viata mea
Am vazut 17 toamne
Dar cate-au mai ramas…nu voi afla.
Autor: nebuna
4 Comentarii
nebuna
cel my tare site:D…mi a ramas poezia:D
AstralWolf
Interesanta poezie, te pune pe ganduri :). Imi place ca ai folosit „toamne” in loc de „primaveri”, cum se obisnuieste. Cred ca multa lume s-ar putea regasi in versurile acestei poezii, inclusiv eu. In fond, ce suntem noi in fata timpului atotputernic, in fata timpului care a existat inca dinaintea Universului?
Lauro&El
Lauro – Ceva mai colorat decat versurile tale nu cred ca puteau descrie cea mai mare forta cunoscuta de om…timpul…!As vrea sa spun genial…dar e mai mult…perfect ar fi mai mult de genial…sau cum toata lumea crede ca cel mai greu de atins cuvant este angelic…am sa-ti descriu poezia,versurile si tot ceea ce au creat acestea ca fiind diabolice!. . .
El – timpul…un simplu partener de drum…
Bl4ckGam3r
Superba poezie. Ma regasesc aproape in fiecare vers :].
Bravo.